NU-MAI-POT!

Acum aproape doua luni, am acceptat provocarea de a ma antrena alaturi de multiplul campion national la triatlon, Ciprian Balanescu, pentru a participa la TriChallenge Herbalife Brasov, la categoria individual - proba olimpică.
La inceputul pregatirii pentru "Herbalife Trichallange", spuneam ca voi povesti despre nutritie, despre antrenamente, despre Muki si Ciprian, dar si despre momentele grele.
Iata ca a venit momentul sa vorbesc despre momentul NU-MAI-POOOT!.
S-a intamplat la Maratonul Internation Brasov, acum o saptamana, in proba de 10000 de metri, cand pur si simplu am vrut sa evaluez stadiul pregatirii mele. La inceputul probei mi-am ales un grup de alergatori care pareau profi. Adica oamenii aia in colanti, cu ceasurile alea atomice care cronometreaza miimile de secunda. Cei care la linia de start se incalzesc, nu fac selfie-uri cu prietenii. Intre doua poze si trei glume, ma infiltrez intr-un astfel de grup si pornesc in proba, fara sa stiu traseul sau ce urma sa mi se-ntample. In primul kilometru sunt calm, ii las pe cei 100000 de Asafa Powell sa treaca in viteza pe langa mine, urmand ca mai apoi, in urmatorii 3-4-5 km, sa ii ajung din urma si sa ii intrec, pe cei mai multi dintre ei, semn ca mi-am ales bine grupul. Despre prima jumatate a cursei nu sunt multe de povestit, pentru ca tot ce imi amintesc este ca incercam sa imi dau seama de gradul meu de oboseala in functie de gafaitul celor pe langa care treceam. Nu are sens, stiu, dar ti-o ia creierul razna in momentele alea. Majoritatea celor pe care i-am intrecut in prima jumatate a cursei, pareau pe trei sferturi morti, ceea ce mi-a dat incredere si m-a facut sa sper ca il voi intrece pe pustiul pe care mi-l luasem drept reper si de care m-am tinut pana pe la 9000 de metri, cand, dupa ce si-a luat de la un voluntar o sticla cu apa, a avut puterea sa ma intrebe si pe mine daca vreau. Nereusind sa verbalizez un raspuns, am dat din mana in semn ca nu, si l-am vazut cum se abate de la traseu pentru a arunca sticla la cosul de gunoi. Dupa aceasta palma grea, mi-am dat seama ca degeaba trag sperante sa-l intrec, pentru ca ma va umili exact pe finish, mai mult, chiar, decat a facut-o abatandu-se de la drum pentru gestul ala complet gratuit, dar de mare efect! In apararea mea, pustiul a luat locul doi la categoria lui de varsta. Ei, despre ultimii 1000 de metri vreau sa vorbesc. Despre cele cinci minute in care am crezut ca mor, ca iau foc, ca o sa raman paralizat si o sa planga mama si bunica si poate chiar si cateva babe, vecine de la Galati, spunand ca "ce baiat bun a fost". In alea cinci minute am murit de cel putin trei ori, dar doar pentru a invia, cu adevarat, la linia de finish. Satisfactia simtita dupa o cursa atat de grea poate veni doar dupa o lupta grea cu tine insuti. Despre asta este vorba, de fapt, in sport. Da, spotul vine la pachet muschi tonifiati, cu diminuarea stratului de grasime, cu imbunatatirea metabolismului, dar principalul beneficiu al sportului cred ca este starea de bine pe care ti-o da lupta cu tine. Cu riscul de a suna a discurs motivational, trebuie sa spun ca experienta m-a invatat ca satisfactiile sunt pe masura sacrificiilor. Fericirea, iar acum chiar o sa sune cliseistic (tot ce incearca sa defineasca fericirea sau modalitatea de a gasi starea de fericire suna cliseistic) va fi mereu la urmatorul pas. Nu cred ca poti s-o prinzi, dar poti s-o atingi, din cand in cand, daca-ti doresti cu adevarat.

Si daca nu te opresti din mers, bineinteles.

Ultima modificareJoi, 09 Iunie 2016 08:57
(24 voturi)

Lasă un comentariu

Asiguraţi-vă că introduceţi informaţiile necesare unde este indicat (*). Codul HTML nu este permis.